O zi de luni ca nici una, scrisa intr-o zi de marti fara chef

Iata a ca inceput inca o saptamana si vad cum timpul se scurge, iar eu simt ca nu fac nimic semnificativ. Asa ca sa o luam cu inceputul.

Trezitul de dimineata. Suna saracul telefon mobil ca disperatul, si mie nu mi se rupea voalul de somn in care ma aflam. Dar m-am trezit intr-un final. Poate nu trebuia sa ma culc atat de tarziu. Nu de alta, dar ceva imi spune ca nu ma voi trezi nici dintr-o cafea tare.
La facultate toate-s vechi si noi sunt toate. Proful era la fel de traznit ca noi toti ceilalti. Si pe deasupra ne pierduse deja.

Momentul apoteotic se apropie. Afara, cand le tineam de urat colegelor care fumeaza, s-a intamplat ceva care m-a facut sa ma indoiesc profund ca ne aflam intr-un campus universitar: un caine, in calduri, s-a decis sa isi marcheze teritoriul. Din pacate, nu era nici un copac in preajma decat piciorul meu. Asa ca, dragi mei, eu sunt un copac, dupa standardele urinare ale cainilor de acolo.

Plimbandu-ma prin oras am ramas traznit cand am observat afisul electoral in care se regaseste profesoara noastra, doamna Mariana Cojoc. Sau cel putin asa credeam eu ca o cheama. De fapt o cheama Marioara Cojoc. Am ramas copac! Ca tot au decis cainii pentru mine, nu?

Am ajuns acasa, am adormit, m-am trezit si am plecat la o intalnire de familie. Iar de acolo mi s-a rupt firul. Stiu ce s-a intamplat, dar parca ziua de luni si nu seara m-a lasat traznit.

Am ajuns acasa, am bagat capul in perna si m-am trezit ca sa scriu despre ziua de luni intr-o dupa masa de marti.



Sunt fericit insa ca nici un caine nu s-a gandit sa isi marcheze teritoriul azi si inexplicabil toti ma evitau azi. Caini si oameni. Poate probabil fiindca daca cineva se gandea sa mai faca o miscare teritoriala se trezea cu un sut in coaie si o ploaie de cuvinte dulci despre origini si sanatate...